Acul de aur si ochii Glorianei este un roman de aventuri si un posibil argument in sprijinul ideii ca istoria consta intr-o suita de versiuni. Suntem la sfarsitul secolului XVI, cand lumea isi pastreaza relieful mostenit din alte vremuri: inselatorii si aliante, cuceriri si conspiratii, excese si dusmanii. Razbunarea e moneda forte, iar tradarea, un tic fara frontiere. Pe scaunul papal de la Quirinale sta Clement VIII, in timp ce tronul Angliei e ocupat de Elisabeta I. Departe de ei, intr-un sat ascuns in padurile Umbriei, fratii Durante si Cesare Scacchi nu banuiesc ce le rezerva destinul. Daca Fulvia, ghicitoarea din tinut, le-ar spune ca vor ajunge oculisti reputati, i-ar rade in nas sau ar crede-o nebuna. Si totusi, chiar asta se intampla. Destinul e atat de pus pe sotii, incat Durante Scacchi, fratele cel mare, devine medicul personal al papei. In ce-l priveste pe Cesare, fratele cel mic, el e escortat la Londra, unde trebuie s-o opereze de cataracta pe Gloriana, asa cum ii spun supusii reginei Elisabeta. Din Val Castoriana la Roma si de acolo la Londra, cu o incursiune prin Normandia, fratii Scacchi scriu o cronica plina de neprevazut, in care sublimul si oroarea traiesc impreuna. Insa Acul de aur si ochii Glorianei nu e doar o poveste despre ciuma si pedeapsa, in care trebuie sa-i dam lui Cesare ce e al lui Cesare. Romanul lui Radu Paraschivescu, in care se insinueaza Richard Burbage sau umbrele lui Ann de Boleyn, William Shakespeare si Caravaggio, e poate in primul rand un omagiu adus ochiului, vederii si culorilor. Acul de aur si ochii Glorianei trebuia sa deschida o carte de povestiri. Numai ca – am aflat si eu – socoteala din minte nu se potriveste cu cea din timpul scrisului. Si al cercetarii – caci, da, a fost nevoie sa consult diverse surse si documente privind istoria de altadata a Umbriei si a Angliei elisabetane. Pe masura ce ramificam trama si descopeream intamplari si amanunte care meritau luate in calcul, imi dadeam seama ca rama unei povestiri ar fi prea ingusta pentru aventura lui Cesare Scacchi si a celor din jurul lui, fie ei umbrieni, romani, francezi sau englezi. Fie ei macelari, diplomati, mesageri, amante, interpreti, medici, curteni, papi sau regine. Era nevoie de mai mult. Era nevoie de un roman. Cu atat mai mult cu cat mi se facuse dor de scris un roman, mai cu seama ca de la ultimul se implinesc maine-poimaine noua ani. Pe coperta: George Peter Alexander Healy, Elizabeth I Rainbow Portrait, dupa un portret atribuit lui Marcus Geeraerts the Younger (detaliu) Alte carti scrise de Radu Paraschivescu sunt: Vitrina cu sarlatani Noi vorbim, nu gândim (Humanitas, 2015), România în 7 gesturi (Humanitas, 2015), Aștept să crăpi (de astăzi, în prime-time) (Humanitas, 2016), Cum gândesc politicienii (Cum? Gândesc politicienii?) (Humanitas, 2016), Două mături stau de vorbă. Scene românești (Humanitas, 2018), Orice om îi este teamă (Humanitas, 2018), În lume nu-s mai multe Românii (planetei noastre asta i-ar lipsi) (Humanitas, 2019), Omul care mută norii (Humanitas, 2019), R ecviem vesel pentru tata (Humanitas, 2020) Fragment din carte: Daca nu vine Mohamed la munte, vine muntele la Mohamed, spune o vorba veche. Nu stia nimeni de ce nu catadicsisera fratii Scacchi sa se arate la Sant Eutizio. Poate din dispret pentru ceilalti ? Poate fiindca aveau prea mult de munca? Poate de teama sa nu le sparga vreun hot macelaria? Fiecare era liber sa creada ce poftea. Stand stramb si judecand drept , sfintia sa isi spuse ca era totusi pacat ca tocmai ei sa nu afle vestea.Ca unul care nu putea sa-si calce pe mandrie fiindca nu avea asa ceva, parintele Piergiuseppe astepta sa se domoleasca zapuseala si se urni spre casa fratilor, ridicata spre marginea satului , aproape de padure , pe un delusory de unde, daca te uitai bine , vedeai scanteierile Nerei. Tragea nadejde ca la ora aceea macar unul dintre Scacchi ajunsese acasa. Nu se insela. Satul sa se uite in ochii morti ai vitelor, Durante se intorsese si mancase pe fuga niste branza cu paine, cu gandul sa se intinda apoi in pat, poate si sa doarma un ceas. Auzi bataia in usa a parintelui, bombani ceva pentru el si deschise cam fara chef. - Buna sa-ti fie inima, Durante. - Sfintia ta. Ce placere. Pofteste inautru. Era atata placere in glasul macelarului cat par pe limba brostei, dar parintele intra fara sa stea pe ganduri. Din cate stia, fratii Scacchi nu aveau doar cea mai buna macelarie din sat, ci si un vin mai licoros decat uleiul din candelele de la Sant Eutizio. Si n-o fi fost Durante ospitalier de felul lui, dar nici prost-crescut nu era. Nu-si duse gandul la bun sfarsit, ca macelarul puse pe masa doua stacane, pe care le umplu cu sangele lui Isus. Le ridicara fara sa ciocneasca si trasera doua-trei inghitituri. Nici unul nu plescai, nici unul nu lauda vinul, cum se facea de obicei pe la mese. - Cesare nu e? Durante raspunse printr-unn oftat si o clatinare a capului. - Daca ai vreme sa-l astepti, candva o sa vina, adauga el dupa o clipa. - Mi-ar fi placut sa fie si el, dar asta e. Bine ca esti tu . De fapt, cu tine voiam sa vorbesc. Si vorbira. Mai mult parintele Piergiuseppe. Durante Scacchi se multumi sa asculte si sa puna cate o intrebare, cand I se parea ca lucrurile conveneau lamurite in amanunt. Cand iesi pe poarta fratilor macelari si se indrepta spre casa, sfintia sa se bucura ca perdeaua de intuneric care se lasase peste Preci ii ascudea sovaiala pasilor, chit ca doar din nimereala s-ar fi putut intalni cu cineva la ora aceea. Mergand prin bezna, preotul clatina din cap. Statuse cu Durante prêt de cinci stacane si Cesare tot nu se intorsese. Cine stie pe unde zabovea impielitaul? Durante, care stia foarte bine, se aseza pe pietroiul din fata casei si se bucura de racoarea care incepuse sa se lase peste Preci. La marginea satuli si la doi pasi de padure, casa fratilor Scacchi ramasese pe intuneric. Pasarile tacusera in sfarsit , dupa larma de peste zi. Durante isi ridica ochii spre cerull vanat ca limba de vaca sip use pe muteste o intrebare: ce-o sa se intample cu noi? Din care intelesese de la parintele Piergiuseppe , pe macelarii din Preci – si nu doar pe ei – ii asteptau doi ani ciudati. Lasa ca nici sfintia sa si ceilalti preoti din tinut nu aveau a se plange de plictiseala de-acum incolo. “Fara cutit si fara foc”. Parintele Piergiuseppe mai vorbise in biserica despre hotararile Conciliului al Patrulea Lateran, fara sa se arate vreodata din cale-afara de ingrijorat. In peste trei sute cincizeci de ani se schimbasera – cati? – mai bine de o suta de papi, dar nici una dintre hotararile luat in 1215 nu fusese stearsa din catastif. Iar povestea cu oprirea preotilor de la munca de vindecare nu le cazuse bine nici lor, nici bolnavilor in suferinta. De asta si nesocotira randuiala atata vreme, dup ace o pastrasera cu frica la inceput. Fara indoiala ca le fusese greu fetelor bisericesti din tinuturile unde nu erau doctori sa le faca treaba, mai ales pe a chirurgilor si oculistilor: sa taie burti, sa scoata pietrele lipite de rinichi, sa curete puroiul si atatea altele. Si de buna seama ca nu invatasera singuri din tratate si enciclopedii, n-ar mai fi dormit noaptea.Li se adusera profesori si chirurgic de la oras, care inghesuisera in cufere o sumedenie de terfeloage grele, cu desene care aratau cume omul pe dinauntru din cap pana in varful degetelor de la picioare. Si noroc ca era pe lume Bologna, care deschisese universitate cu niste sute de ani mai inainte si unde o multime de preoti fusesera trimisi an dupa an sa se scoleasca in ale medicinii pe cheluiala Bisericii.”
